Pe Traian Ştef, criticul Alexandru Cistelecan îl consideră un optzecist întârziat, având în vedere debutul şi afinităţile cu generaţia literară amintită, în timp ce Felix Nicolau, dimpotrivă, îl numeşte „orădeanul transgeneraţionist”, care se reinventează permanent. În ampla Prefaţă semnată de Alexandru Cistelecan la Opera poetică, volum apărut în anul 2022, la Editura Rocart, coordonată de Călin Vlasie, citim că Traian Ştef are „cam trei feluri de a scrie în versuri, plus vreo alte trei feluri de a scrie în proză, fie că-i proză de artă, fie că-i proză de idei”, iar lectura cărţii ne convinge de faptul că, într-adevăr, formula lirică nu este identică în toate volumele cuprinse în antologie, varietatea conferind nu doar impresia de noutate, ci şi de valoare. Direcţiile liricii lui Traian Ştef sunt generate de prezenţa socialului, a unei atitudini civice pe care şi-o asumă poetul, însă în egală măsură şi a unei iubiri stelare sau a unei nostalgii după ceva pierdut sau dorit. Tot Alexandru Cistelecan observă empatia autorului pentru poeţi precum Leonid Dimov, până la a se întâmpla chiar „momente de contaminare dimoviană ale propriei poezii” (p.9).

Cu o activitate culturală de mare amplitudine, Traian Ştef, poet, prozator, eseist şi publicist, introduce în Opera poetică texte din diferite volume şi cicluri, între care: Călătoria de ucenic, Odiseu îşi cere calul înapoi, Reverii, Scenarii, Comentariile la Elegiile lui Duino, Femeia în Roz, Epistolele către Alexandros, Didascaliile, Sufletul Patriei, Laus, Un pic de frică, Lumea cea dragă şi îngerul, Fotografii în sepia, Fericiri lângă zidul cu iederă, Poemul de dragoste, Sacoul demodat, Cunună de sonete pentru mersul cu trenul etc. Călătoria de ucenic are un ciclu de unsprezece texte numite simplu Pagina, numerotate cronologic, în care se remarcă tema condiţiei artistului, destinul său de scriitor, pentru care se confesează: „Lumea nu e făcută din gesturi esenţiale/ [...] Şi cuvintele înghesuite în creierul meu/ De mâinile trecătorilor/ Sunt un delir” (Pagina 3). Moartea şi viaţa coexistă într-un vegetal metaforizat, căci „Aici sunt ierburi cu mirosul dătător de viaţă/ Şi de moarte. Zeii au rămas în suspensie”.

Epistolele către Alexandros, după cum sugerează titlul, resuscitează un trecut îndepărtat, marcat de glorie şi de tragedii, dar numai aparent, căci în realitate este vorba despre prezentul decăzut, unde veleitarii stau în capul mesei, promovaţi de Pufarinos, nimeni altul decât „maestrul de ceremonii”. Sunt un fel de pravile, dacă le pot numi aşa, căci, în subsidiar, transmit o morală, un avertisment, au imagini de o ironie acerbă, iar lexicul, desfăşurat în versuri ample, conţine termeni arhaici, precum: juzii, izvodită, stihuită, surghiun, mehenghiul, papirusuri, dar şi cuvinte cu iz argotic: colcăială, pupic, coadă de topor etc. Desigur că nu e de neglijat apetenţa pentru parabolă, densitatea metaforică din aceste aşa-zise epistole, care sunt, iată, o dovadă a unui alt fel de a scrie poezie, din partea lui Traian Ştef.

Mai puţin grave şi deloc ironice, poeziile din volumul Poemul de dragoste aduc în faţa cititorului o viziune originală asupra temei, căci, la acest autor, dragostea se compune, aproape psalmodic, din „o electrizare a şoaptei”, în urma căreia se-ntâmplă să cadă sigiliile corpului şi „alunecă viaţa dintr-un ochi în altul” (Poemul de dragoste). O frumoasă declaraţie de dragoste, într-un registru intimist, citim în poemul intitulat Să nu laşi sfârşitul lumii, în care poetul mărturiseşte: „să dau timpul înapoi/ Pentru o/ Supremă plăcere a sărbătorii/ Corpului tău”. Ideea de cuplu adamic este văzută într-un scenariu familiar, ca „două corpuri oarbe/ care se caută/ Care îşi caută chimia/ Forma/ şi de câte ori se ating/ Îşi pierd frontierele”. Nu lipsesc nici versurile strunite în rime, cantabile, emanând ludicul, cum descoperim în textul Cântec, din care citez: „E un apus scăldat/ În raza vie-a lumii/ Ea sus, el jos/ Să ţină coarda lumii/ E ca un foc/ Ce vine în arcuş”. Apusul acesta are reflexe albastre, are dungi, în sfârşit, nu este unul obişnuit, în mod cert.

Epopeea şobolanului Louse i-a fost inspirată, pesemne, într-un moment în care, după cum ne spune Traian Ştef, „Vine Preavăzătorul spre tine să te ia/ În stăpânirea lui misterioasă/ Şi mintea ta capătă alt îndemn”. Cu un Prolog şi un Epilog, organizată în „cânturi”, această Epopee aminteşte de cea a înaintaşului Ion Budai-Deleanu, ce valorifică alegoria şi ironia fină, concluzia fiind una întunecată: „Ne trezim în această realitate/ În această foşgăială bezmetică.”

Citind Sacoul demodat, în urmă cu ceva timp, observam, în cronica cu titlul „Poezia în ţinută festivă”, că autorul îşi numeşte poemele „cunună de sonete”, distribuindu-le în patru cicluri, exact câte strofe are această poezie cu formă fixă. Pretexte lirice sunt mai multe, începând cu imaginea unui scaun din lemn de stejar, trenul, dricul, maiul, vătraiul, casa, în niciun caz un adăpost privilegiat sau lada de zestre. Sonetele sunt subsumate supratemei timpului şi degajă o atmosferă de melancolie, fără a cădea în abisuri existenţiale.